Alecsandra și Adrian Moldovan sunt doi români stabiliți în Austria care, atunci când nu lucrează în cabinetul stomatologic sau în farmacie, străbat locuri mai puțin accesate de turiști, dar mai încărcate la nivel istoric, cum ar fi Coreea de Nord, Cernobîl sau Irak. La începutul anului 2018, aceștia au lansat „EveryDay HoliDay”, un canal de YouTube unde publică jurnale și reportaje ale expedițiilor făcute, documentate profesionist pentru cei aproape 80 000 de urmăritori.

Pe când Adrian se afla în timpul unei călătorii în Africa, Alecsandra i-a văzut postările și, fiind interesată de o posibilă plecare spre zona respectivă, i-a comentat la ele în căutare de răspunsuri. Așa s-au cunoscut, însă de la acel moment și până la deschiderea canalului de YouTube, e cale lungă. Totul a pornit după ce și-au cumpărat un GoPro, iar apoi s-au pus pe filmat și editat. Cu toate că nu cunoșteau conceptul de „vlog” la început, Adrian lucrase anterior în televiziune și avea deja abilitățile și pregătirea necesară în producție video.

După ce au căutat un nume care să-i definească și au văzut că era liber cel la care se gândeau, cei doi au continuat să-și planifice următoarele destinații și subiecte. Dacă Alecsandra ar merge mai mult înspre țări comerciale, care sunt vizitate des pentru ce oferă pe plan estetic și cultural, Adrian le-ar alege mai mult pe cele exotice și chiar periculoase, îndepărtate de civilizație, astfel că soluția stă în compromisuri, după studierea hărților și a articolelor scrise de călători din domeniu. Pe Kilimanjaro au ajuns anul trecut, când restricțiile au redus și mai tare rata plecărilor.

  1. Adrian, știu că tu ai mai fost și în 2009 pe Kilimanjaro. Cum de a venit ideea de a repeta ulterior experiența împreună cu Alecsandra?

Adrian: „Eu nu m-aș fi dus a doua oară, pentru că, din punct de vedere fizic, este o performanță destul de grea pentru mine, dar pentru un alpinist, a urca la 6000 de metri nu este mare lucru. Atunci am spus că nu merită efortul și banii, costa foarte mult să mai merg încă o dată, dar Alecsandra și-a dorit foarte mult și, pentru că ea nu este un om care să urce pe munte, mi-am dat seama că va fi o provocare reală pentru ea. Văzând că era atât de curioasă în  a încerca o destinație care intră mai mult în sfera mea de activitate, am făcut tot posibilul să mergem, iar configurația pandemică a anului 2020 ne-a îndepărtat de la planurile noastre de a traversa Africa cu bicicleta și, cu o pregătire de doar o lună, am reușit să plecăm pe Kilimanjaro.”

Alecsandra: „Colegul cu care a fost data trecută Adi pe Kilimanjaro vorbea foarte frumos despre experiența asta și am vrut să văd dacă e chiar așa de greu să ajungi acolo, plus că eu nu sunt foarte sportivă de felul meu, și am vrut să văd dacă reușesc sau nu. Și, dacă după atâția ani, Ovidiu (prietenul lui Adrian) tot vorbește cu pasiune despre asta, am zis că trebuie să fie ceva special acolo.”

2. Ați povestit încă din episodul pilot că planificarea a avut loc în colaborare cu un tour operator. Cum a schimbat asta parcursul călătoriei?

Adrian: „Nouă ne place să mergem peste tot fără ghid și grup organizat, dar pe Kilimanjaro nu se poate, pentru că statul tanzanian vrea să se câștige cât mai mult de pe urma turiștilor care vin acolo, așa că nu ai voie să mergi altfel.  Le-am spus celor de agenție care ar fi traseul pe care îl vrem și pe la ce popas am vrea să oprim, iar ei îți stabilesc toate detaliile astea, dar ai și tu un oarecare control, căci ei doar te ajută să îți plănuiești călătoria, nu îți dictează cum să fie.”

3. În Africa, temperaturile pot fi extrem de ridicate, dar odată cu înaintarea pe munte, ea scade drastic. Cum ați reușit să vă adaptați pentru trecerea asta?

Alecsandra: „Nu am reușit, o săptămână am murit de frig, deci asta a fost singura mea problemă. Cu toate că la bază era extrem de cald și eram în tricou și pantaloni scurți, nici măcar în prima noapte nu am reușit să dorm din cauza frigului. Pentru mine a fost un chin, dar am încercat să luăm tot felul de haine groase și saci cu puf, să bem ceaiuri, dar mai mult a ținut de rezistența noastră. Mi-am pus în minte că o săptămână o să-mi fie frig și că trebuie să rezist și așa a fost.”

4. Ce a însemnat, la nivel spiritual, să urcați acest munte?

Adrian: „Cred că aici sunt două aspecte, pentru tine (Alecsandra) a însemnat o întrecere cu tine însăți, pentru a-ți dovedi că poți, iar faptul că ai reușit să urci la 6000, neavând vreun antrenament pe munți mai mici, a fost, în primul rând, pentru încrederea în tine, important. Pentru mine, a fost lupta aceea în noaptea de vârf, când am vrut să renunț și eram extrem de obosit, mă gândeam că e foarte ușor să abandonez și să ne întoarcem înapoi, dar mi-am dorit să fie totuși o victorie a mea asupra psihicului, care mă îndemna să nu continui. Cumva, o experiență ca asta te întărește spiritual și te face să fii mai luptător. Kilimanjaro este mai mult decât o victorie fizică, este o victorie a spiritului.”

5. Traseul poate fi parcurs pe diferite rute, care pot varia între 5 și 9 zile. Cum de ați ales varianta Machame?

Adrian: „În 2009, am fost pe ruta Lemosho, care e cea mai scurtă, de 4-5 zile și cu o șansă mai mică de reușită, undeva pe la 70-75%, pentru că nu ai timp să te aclimatizezi cu altitudinea. Am ales varianta Machame, care este și spectaculoasă din punct de vedere al peisajului și foarte diversă din punct de vedere a ceea ce îți oferă natura, pentru că poți admira etajele de vegetație și să le studiezi în voie, îți oferă suficient timp pentru a te aclimatiza și nici nu este prea lungă pentru ca un neobișnuit al muntelui să simtă o presiune psihică după a patra sau a cincea noapte de dormit în cort. Este ruta pe care i-o recomand oricui face Kilimanjaro pentru prima dată și care nu este neapărat un pasionat de munți înalți.”

6. Cât de importantă a fost prezența ghidului vostru de-a lungul drumului, pentru a nu vă abandona obiectivul?

Alecsandra: „Nu știu dacă pentru a nu abandona obiectivul neapărat, ci mai mult pentru a ne liniști. Eu, de felul meu, sunt foarte panicată și, în astfel de situații, nu știu cum să reacționez, iar el făcând drumul foarte des, îl întrebam orice chestie sesizată și mă liniștea, ceea ce m-a ajutat mult psihic.”

7. Având în vedere că nu există energie electrică pe munte, cum ați reușit să gestionați situația astfel încât să documentați expediția, până la final, cu dispozitivele avute?

Adrian: „Știam de data trecută când fusesem pe munte că nu voi putea să iau laptop cu mine ca să editez, atât din cauza kilogramelor în plus, cât și a lipsei curentului. M-am aprovizionat cu foarte multe baterii, am avut vreo 5 baterii pentru camera GoPro și vreo 5 sau 6 pentru camera principală. Am mai avut 2 baterii externe, din care am reîncărcat bateriile pentru GoPro și telefoanele, pe care le țineam stinse ca să nu consumăm. Și pentru că era foarte frig, în special în ultimele zile, le țineam la piept ca să le prelungesc durata de viață.”

8. Comparativ cu alte colțuri de lume în care ați fost anterior, ce v-a adus în plus experiența de pe Kilimanjaro?

Alecsandra: „Deși am spune în primă fază provocarea fizică, a fost mult mai puternică aia psihică, că am rezistat să fim rupți de civilizație și să fim ieșiți total din aria de confort. Acum când sunt acasă și mă gândesc, îmi vine să zic că nu e mare lucru, dar când îmi aduc aminte de nopțile alea, mai ales de cea de vârf, îmi dau seama că a fost ceva, adică la fiecare pas pe care îl făceam, mă gândeam dacă să mă întorc sau să mai merg în continuare. A fost o luptă cu mine și cu gândurile mele.”

Adrian: „Nicio altă destinație nu a fost o luptă spirituală. Pe Kilimanjaro, unde nu vezi nicio antenă de GSM și nu ai semnal la telefon absolut deloc, este poate unul dintre puținele locuri din lume în care chiar ești tu cu natura, fără niciun mijloc modern.”

9. Cum a fost cu răul de altitudine?

Alecsandra: „La mine cred că a fost doar din cauza frigului, răul de altitudine s-a manifestat pentru că mi-a fost frică, altă explicație nu am, pentru că, în rest, nu am simțit nimic. Până să ajungem în vârf însă, nu am putut să dorm deloc.”

Adrian: „În 2009, răul de altitudine s-a manifestat într-o noapte în care am urcat la 4500 de metri și am dormit acolo, iar atunci mi-a fost extrem de rău, am avut dureri de cap, insomnii, senzație de greață, și după ce a doua zi a fost de aclimatizare, la 3500 de metri, mi-am revenit, ceea ce m-a ajutat să ajung pe vârf, dar m-a durut capul non-stop atunci. Când am fost a doua oară, în 2020, a fost invers, pentru că nu am avut nicio problemă până la tabăra de bază, care era undeva la 4800 de metri. Când lumea se oprea să bea apă, eu nici nu mai scoteam sticla, ci încercam să-mi trag sufletul pentru a-mi reface forțele, întrucât, dacă mi-aș fi dat rucsacul jos să-mi scot apa, aș fi leșinat de oboseală. Mă simțeam ca și cum aș fi îmbătrânit cu 50 de ani. În schimb, în expediția cu Alecsandra, corpul meu s-a comportat extrem de bine, atâta că în noaptea de vârf îmi venea să dorm tot timpul. Nu eram lipsit de putere, ci pur și simplu mi-era somn. Practic, a fost tot din cauza lipsei de oxigen.”

10. Vârful Uhuru se află la 5895 de metri altitudine și voi ați ajuns acolo. Ce ați simțit atunci?

Alecsandra: „Acasă îmi făceam o imagine glorioasă, gândindu-mă că o să fiu pe vârf și o să am lumea la picioare. Totuși, în momentul ăla, nu a fost atât de frumos peisajul, cât faptul că am reușit, că am dus lupta asta cu mine.”

Adrian: „Pentru mine a fost mai greu decât prima dată, pentru că din cauza senzației ăleia de somn, ajunsesem să cred spre final că nu mai pot să ajung sus, astfel că atunci când am ajuns pe platoul de pe care știam că mai avem maxim o oră și deja se lumina de ziuă, știam că vom ajunge pe vârf. A doua oară când am ajuns pe vârful Uhuru a fost poate chiar mai emoționant, pentru că am putut să trăiesc alături de Alecsandra această experiență, ca familie, iar dacă eu aș fi abandonat și m-aș fi întors, probabil și celălalt ghid ar fi trebuit să se întoarcă împreună cu ea și i-aș fi stricat și ei performanța, dar nu s-a întâmplat asta.”

11. Ce le-ați spune celor care ar vrea să încerce o astfel de escaladare?

Alexandra: „Să vă gândiți bine dacă vă doriți asta și, dacă e așa, sigur o să reușiți.”

Adrian: „Să nu vă speriați de ideea că ajungeți la aproape 6000 de metri. Dacă vă plac drumețiile și să vă plimbați prin natură, puteți să mergeți chiar și pentru experiență, fiindcă, în afară de noaptea de vârf, unde este extrem de greu, până în tabăra de bază se simte mai degrabă ca o drumeție montană, cu dormit în cort, cu bucătari care îți gătesc, totul foarte exotic și, chiar dacă faci parte din cei 20% care nu ajung pe vârf, este o experiență care trebuie trăită o dată în viață.”

Ce ar trebui să mai știți despre Kilimanjaro:

Acesta este și cel mai înalt vulcan din lume, dar posibilitatea de a apărea o nouă erupție în preajma sa este anunțată cu săptămâni sau luni înainte, după sesizarea vibrațiilor pământului și a fumului din zonă, așa că nu există șansa ca o explozie de acest fel să fie surprinsă pe muntele asiatic.

De altfel, potrivit studiilor făcute, ghețarii de acolo se topesc încă din 1912 din cauza schimbărilor climatice, aceștia reducându-și mărimea cu 85%, unii chiar dispărând. Prima escaladare la nivel mondial a fost realizată în octombrie 1889, de către geologul german Hans Meyer, iar la nivel național, cel care a reușit prima dată performanța a fost David Neacșu, în 1994.

Share This